Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie,
Dă-mi înţelepciune vie, dă-mi o minte să priceapă
Dă-mi un foc care să ardă făr' să-l stingă nici o apă.
Şi câtă iubire-n lume-am risipit fără măsură
Tot atâta pune-n mine, cea mai violentă ură.
Incantaţie de toamnă. Rugăciune disperată...
Când sătul sunt de lumină trec de partea-ntunecată.
Iar când entităţi divine, m-au lăsat în voia sorţii
Eu rămân pe drumuri singur tocmai la căderea nopţii.
Umbre reci mă înconjoară, prinse într-un dans sălbatic.
Paşii mei îi pun pe gheaţă, însă merg ca pe jăratic.
Sunt o inimă de carne, într-o stâncă de granit
Numărat, sunt sfert de secol, dar eu ştiu că-s infinit.
Am voinţa înarmată, prinsă-n cel mai crunt război:
Timpul meu merge-nainte, eu aş vrea s-o ia-napoi.
Tot ce-am învăţat în viaţă e că sunt neştiutor,
Cântărit am fost în cumpeni şi am fost găsit uşor.
Totul este doar viteză. Ca un vis trăiesc viaţa.
Ziua mea începe noaptea. Iară noaptea, dimineaţa.
Am rămas fără repere şi orbită mi-e cătarea,
Mi-e necunoscut meleagul, căci am rătăcit cărarea.
'Naintez pe Marea Moartă pe o plută de mahon...
Port cu mine-o vină mare într-un suflet de bufon.
Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie.
Dar în cea mai mare pace mă cufundă Tu mereu
Şi-am să tac, căci în tăcere-am regăsit pe Dumnezeu.
Şi tot câtă ură-n lume-i risipită în neştire
Tot atât de multă-n mine pune, Doamne, doar iubire!
marți, 20 octombrie 2009
miercuri, 30 septembrie 2009
7. ZooM MasterCARD... [30.09.2009]
O pungă de cornuri cu unt ca să ţină de foame: 1.09 €. Două cutii de energizant în caz că mi se face sete (şi când e vorba de energizant, întotdeauna mi se face sete): 1.12 €. Un pix şi câteva coli albe pentru însemnări ~ 0.50 €. O după-amiază tihnită petrecută pe o stâncă la poalele Alpilor în care să mă bucur de linişte şi de lucruri mărunte: de nepreţuit. Există lucruri ce nu pot fi cumpărate, pentru celelalte, însă, există banii cu care am venit din ţară şi care sunt pe cale să se termine...
sâmbătă, 16 mai 2009
6. Înger decăzut... [16.05.2009]
În negrul nopţii stă un zeu
Slăbit şi respirând cu greu,
Proscris, din ceruri alungat
Şi judecat şi blestemat,
Cu lanţuri de pământ legat
Ca Prometeu.
Uitat şi pedepsit pe veci,
Rătăcitor eşti pe poteci
Cu sufletul împovărat.
Şi chipul tău întunecat
Brăzdat îţi e în lung şi-n lat
De lacrimi reci.
Iar ochii tăi ca de strigoi
Acum sunt stinşi. Sunt trişti şi goi.
Şi aripile-s de prisos,
Din ce erau, penet frumos,
Mai rău te dor, te trag în jos
Şi-atârnă în noroi.
Viaţa asta-i chin nespus
Atunci când eşti căzut de sus.
Îţi aminteşti cum peste Rai
Stăpân a toate tu erai,
Iar vremurile când domneai
Acum s-au dus.
Porneşti pe-un drum necunoscut.
Eşti orb acum. Şi surd şi mut.
N-ai pavăză şi arme noi,
Nu te mai lupţi printre eroi,
E dusă vremea de război,
E doar trecut.
Străin, prin lume călător
Îţi plânge inima de dor.
Nimic nu ai din ce-ai avut.
Nimic nu şti din ce-ai ştiut.
Eşti doar un înger decăzut
Şi nefolositor...
Slăbit şi respirând cu greu,
Proscris, din ceruri alungat
Şi judecat şi blestemat,
Cu lanţuri de pământ legat
Ca Prometeu.
Uitat şi pedepsit pe veci,
Rătăcitor eşti pe poteci
Cu sufletul împovărat.
Şi chipul tău întunecat
Brăzdat îţi e în lung şi-n lat
De lacrimi reci.
Iar ochii tăi ca de strigoi
Acum sunt stinşi. Sunt trişti şi goi.
Şi aripile-s de prisos,
Din ce erau, penet frumos,
Mai rău te dor, te trag în jos
Şi-atârnă în noroi.
Viaţa asta-i chin nespus
Atunci când eşti căzut de sus.
Îţi aminteşti cum peste Rai
Stăpân a toate tu erai,
Iar vremurile când domneai
Acum s-au dus.
Porneşti pe-un drum necunoscut.
Eşti orb acum. Şi surd şi mut.
N-ai pavăză şi arme noi,
Nu te mai lupţi printre eroi,
E dusă vremea de război,
E doar trecut.
Străin, prin lume călător
Îţi plânge inima de dor.
Nimic nu ai din ce-ai avut.
Nimic nu şti din ce-ai ştiut.
Eşti doar un înger decăzut
Şi nefolositor...
joi, 14 mai 2009
5. Baladă scrisă în tren... [14.05.2009]
Pe conturul dulce al pleoapei ea-şi aşterne cu grijă un strat subţire de fard. Din oglindă o fixează atent doi ochi aprinşi şi verzi ca de jad. Şuviţe roşcate din fir de mătase pe umeri îi cad. Făptura-i plăcută ca un miraj e înfofolită într-o geacă umflată de camuflaj. Rucsacul o prinde de umeri şi o ţine strâns ca un gaj. Porneşte de-acasă. Se-ntâlneşte cu iubitul ei şi cu câţiva prieteni şi de nimic altceva nu-i mai pasă. La sfârşit de săptămână ca o binemeritată cură vor petrece trei zile şi două nopţi în natură. Foc de tabără, corturi şi poveşti cu strigoi, amintiri despre care vor râde cu poftă apoi, cântece cu haiduci, bucurie, asta îi aşteaptă dincolo de dealurile cu rânduri interminabile de viţă de vie. Să meargă departe, la munte, nu au avut bani, de aceea au ales să rămână pe coastele împădurite de la Chiţorani.
Grupul mic o aşteaptă într-o margine de stradă. Iubitul ei o întâmpină bucuros să o vadă. E frumos, subţirel şi înalt de statură. O cuprinde în braţe şi-o sărută pe gură. Ea tremură toată, ca o coardă vibrează, închide ochii, se lipeşte de el şi visează. Ceilalţi spun în cor "Ne grăbim!" dar ea ar vrea să mai rămână aşa doar puţin. E o stare de bine ce-i pătrunde în sânge, atunci când el cu putere în braţe o strânge.
Drumul e lung şi anevoios dar lor le face plăcere mersul pe jos. Din când în când ca să prindă putere se opresc şi sorb dintr-un bidon de doi litri de bere. Se îndreaptă încet spre locul unde au să rămână, grupul mic condus de ea şi de el, ţinându-se mână de mână. Sunt departe de sat şi pădurea-i frumoasă. A trecut mai bine de-o oră de când au lăsat în urmă şi ultima casă. Băieţii caută acum un loc de campat. De departe se-aude urlând un utilaj de forat. Un burghiu imens sfarmă pietre cu corpul lui oţelos, spiralat şi gol. Va ajunge în curând la un zăcământ de petrol.
Într-un luminiş stau trei corturi uitate. Băieţii au plecat după vreascuri uscate. În curând între ei întunericul o să îşi facă loc. Îl vor alunga cu limbi roşii de foc. Înghesuite, cu ochii înecaţi de fum, stau fetele pe un izopren. Cu glasuri grave, băieţii, intonează un binecunoscut refren. Sunt prieteni buni şi se au precum fraţii. Acum, patriotic, cântă "Treceţi batalioane române Carpaţii". Se glumeşte, se cântă, se bea bere şi vin. Unii sunt comici atunci când sunt ameţiţi puţin. Pădurea întreagă răsună de vocile lor. În depărtare, burghiul, forează sonor.
- "Să stăm treji toată noaptea!"
- "Eu pot!"
- "Ba nu poţi!"
Dar încet oboseala îi adună în corturi pe toţi. Din cortul lor, suflul ei calm, duios se prinde în cor cu sforăitul lui zgomotos. Ea nu poate să doarmă şi aşa într-o doară, la lucruri mărunte gândul îi zboară. Şi colindând în minte tărâmuri de basm doar pentru ea deschise, încet somnul o prinde şi o poartă printre vise. Visează, cu iubitul ei prin munţi să meargă, prin locuri neumblate să umble-n lumea largă. Să nu posede lucruri car' de pământ să-i lege, doar ea cu el de mână prin lume să alerge. Să fie fericiţi şi să le fie bine, să râdă împreună de ziua care vine şi când amurgul zilei din drum o să-i oprească, în susur lin de apă cu foc să se iubească. Şi-atâta timp cât el cu drag îi va zâmbi, ea îi va aparţine şi-enorm îl va iubi.
Vântul blând aduce-o boare răcoroasă, de departe. Soarele de mai mângâie fiecare pom în parte. Păsări zeci, de sus din ramuri spun în glasul păsăresc că o nouă zi începe şi în cercuri se rotesc. Lumina năvalnic pătrunde printre oaze de verdeaţă. Amorţită, tabăra de corturi, dintr-o dată prinde viaţă.
- "Neaţa! Cum v-a fost azi-noapte?"
- "Mie bine!"
- "Ţie?"
- "Către ziuă mi-a fost frig. Mi-am închis sacul la gură şi-apoi m-am făcut covrig."
- "Să aducem nişte lemne!"
Şi printre copaci pornesc şi în nici un sfert de oră, în foc lemnele trosnesc.
- "Ce ne facem de mâncare? Că aseară, ce-am avut, tot am mâncat!"
- "Asta este... Sus băieţii, tre' să coborâm în sat!"
Pe-o potecă înspre vale ea uşor de tot păşeşte. Şi pădurea o acceptă... Şi pădurea îi vorbeşte... Şoapte magice aude despre fapte tari din ramurile noduroase ale arborilor seculari:
Nu-i nimic în lumea asta
Să aducă fericirea
Şi nimic ca să conteze;
Numai una: e iubirea.
Greu ai căutat, nepoată
Să-ţi croieşti în lume drum,
Însă ce-ai găsit tu este:
Amăgire, chin şi fum.
Sunt lucruri pe care lumea
Nu poate să le priceapă
Dinainte de pământul
Ăsta şi de-ntinderea de apă.
Înţeleptul cel mai mare
Este cel ce-i cel mai mic.
Cel mai mult în viaţă omul
Ştie că nu ştie nimic.
Ai vrea să cunoşti mistere
Şi de taine ai dorinţă,
Însă toate-aceste lucruri
Le cunoaştem prin credinţă.
Te întrebi de ce, tu, ochii
I-ai deschis de dimineaţă.
Ce faci în acestă lume?
Ce scop ai în astă viaţă?
Nu ştiu să îţi dau răspunsul
Dar îţi spun privindu-ţi faţa:
Nu mai rătăci, nepoată!
Du-te şi trăieşte-ţi viaţa!
Nimeni n-o să te îndrume
Nici străin, nici călător,
Căci răspunsul tău îl ştie
Doar Cel ce e Creator.
Atâta aş putea să-ţi spun
Să nu păstrezi pe drumul tău
Decât două comori de preţ:
Iubirea şi pe Dumnezeu!
Grupul mic o aşteaptă într-o margine de stradă. Iubitul ei o întâmpină bucuros să o vadă. E frumos, subţirel şi înalt de statură. O cuprinde în braţe şi-o sărută pe gură. Ea tremură toată, ca o coardă vibrează, închide ochii, se lipeşte de el şi visează. Ceilalţi spun în cor "Ne grăbim!" dar ea ar vrea să mai rămână aşa doar puţin. E o stare de bine ce-i pătrunde în sânge, atunci când el cu putere în braţe o strânge.
Drumul e lung şi anevoios dar lor le face plăcere mersul pe jos. Din când în când ca să prindă putere se opresc şi sorb dintr-un bidon de doi litri de bere. Se îndreaptă încet spre locul unde au să rămână, grupul mic condus de ea şi de el, ţinându-se mână de mână. Sunt departe de sat şi pădurea-i frumoasă. A trecut mai bine de-o oră de când au lăsat în urmă şi ultima casă. Băieţii caută acum un loc de campat. De departe se-aude urlând un utilaj de forat. Un burghiu imens sfarmă pietre cu corpul lui oţelos, spiralat şi gol. Va ajunge în curând la un zăcământ de petrol.
Într-un luminiş stau trei corturi uitate. Băieţii au plecat după vreascuri uscate. În curând între ei întunericul o să îşi facă loc. Îl vor alunga cu limbi roşii de foc. Înghesuite, cu ochii înecaţi de fum, stau fetele pe un izopren. Cu glasuri grave, băieţii, intonează un binecunoscut refren. Sunt prieteni buni şi se au precum fraţii. Acum, patriotic, cântă "Treceţi batalioane române Carpaţii". Se glumeşte, se cântă, se bea bere şi vin. Unii sunt comici atunci când sunt ameţiţi puţin. Pădurea întreagă răsună de vocile lor. În depărtare, burghiul, forează sonor.
- "Să stăm treji toată noaptea!"
- "Eu pot!"
- "Ba nu poţi!"
Dar încet oboseala îi adună în corturi pe toţi. Din cortul lor, suflul ei calm, duios se prinde în cor cu sforăitul lui zgomotos. Ea nu poate să doarmă şi aşa într-o doară, la lucruri mărunte gândul îi zboară. Şi colindând în minte tărâmuri de basm doar pentru ea deschise, încet somnul o prinde şi o poartă printre vise. Visează, cu iubitul ei prin munţi să meargă, prin locuri neumblate să umble-n lumea largă. Să nu posede lucruri car' de pământ să-i lege, doar ea cu el de mână prin lume să alerge. Să fie fericiţi şi să le fie bine, să râdă împreună de ziua care vine şi când amurgul zilei din drum o să-i oprească, în susur lin de apă cu foc să se iubească. Şi-atâta timp cât el cu drag îi va zâmbi, ea îi va aparţine şi-enorm îl va iubi.
Vântul blând aduce-o boare răcoroasă, de departe. Soarele de mai mângâie fiecare pom în parte. Păsări zeci, de sus din ramuri spun în glasul păsăresc că o nouă zi începe şi în cercuri se rotesc. Lumina năvalnic pătrunde printre oaze de verdeaţă. Amorţită, tabăra de corturi, dintr-o dată prinde viaţă.
- "Neaţa! Cum v-a fost azi-noapte?"
- "Mie bine!"
- "Ţie?"
- "Către ziuă mi-a fost frig. Mi-am închis sacul la gură şi-apoi m-am făcut covrig."
- "Să aducem nişte lemne!"
Şi printre copaci pornesc şi în nici un sfert de oră, în foc lemnele trosnesc.
- "Ce ne facem de mâncare? Că aseară, ce-am avut, tot am mâncat!"
- "Asta este... Sus băieţii, tre' să coborâm în sat!"
Pe-o potecă înspre vale ea uşor de tot păşeşte. Şi pădurea o acceptă... Şi pădurea îi vorbeşte... Şoapte magice aude despre fapte tari din ramurile noduroase ale arborilor seculari:
Nu-i nimic în lumea asta
Să aducă fericirea
Şi nimic ca să conteze;
Numai una: e iubirea.
Greu ai căutat, nepoată
Să-ţi croieşti în lume drum,
Însă ce-ai găsit tu este:
Amăgire, chin şi fum.
Sunt lucruri pe care lumea
Nu poate să le priceapă
Dinainte de pământul
Ăsta şi de-ntinderea de apă.
Înţeleptul cel mai mare
Este cel ce-i cel mai mic.
Cel mai mult în viaţă omul
Ştie că nu ştie nimic.
Ai vrea să cunoşti mistere
Şi de taine ai dorinţă,
Însă toate-aceste lucruri
Le cunoaştem prin credinţă.
Te întrebi de ce, tu, ochii
I-ai deschis de dimineaţă.
Ce faci în acestă lume?
Ce scop ai în astă viaţă?
Nu ştiu să îţi dau răspunsul
Dar îţi spun privindu-ţi faţa:
Nu mai rătăci, nepoată!
Du-te şi trăieşte-ţi viaţa!
Nimeni n-o să te îndrume
Nici străin, nici călător,
Căci răspunsul tău îl ştie
Doar Cel ce e Creator.
Atâta aş putea să-ţi spun
Să nu păstrezi pe drumul tău
Decât două comori de preţ:
Iubirea şi pe Dumnezeu!
marți, 5 mai 2009
4. Ce ţi-am adus, iubito, de la mare... [05.05.2009]
Dau soarelui de dimineaţă dreptul de a mă privi în faţă. Ca un copil zâmbesc spre cer, păşesc peste nisipuri şi rătăcesc stingher. Din larg, cu val după val, marea se urcă agale pe mal. Culeg în palme lucruri mici, fără valoare. Le voi aduce acasă şi ţi le voi pune la picioare.
Mereu să-ţi amintească de-a Mării Negre vrajă, eu ţi-am adus, iubito, o piatră albă de pe plajă, un ciob de sticlă verde, o scoică albă-ntreagă şi lângă scoica albă, o altă scoică neagră, o piatră transparentă, una portocalie, vreo 4 melcişori cu găuri mici în cochilie şi încă o pietricică albă ca sarea, un melc mare, în care se aude, sălbatică, marea, un picior de crab, o monedă oxidată, o bucată de scoică frumos colorată... Ţi-am adus mirosul de alge plutitoare, ţi-am adus o fărâmă de cer albastru legată cu o rază de soare. Ţi-am adus poveşti de pe tren, despre nopţi nedormite, despre focuri pe plajă şi despre strune vrăjite. Ţi-am adus poveşti despre zi şi poveşti despre noapte dar ţie îţi place, cel mai mult dintre toate, că m-am adus pe mine-napoi să îţi zâmbesc, să te strâng în braţe şi să-ţi spun "te iubesc"!
Mereu să-ţi amintească de-a Mării Negre vrajă, eu ţi-am adus, iubito, o piatră albă de pe plajă, un ciob de sticlă verde, o scoică albă-ntreagă şi lângă scoica albă, o altă scoică neagră, o piatră transparentă, una portocalie, vreo 4 melcişori cu găuri mici în cochilie şi încă o pietricică albă ca sarea, un melc mare, în care se aude, sălbatică, marea, un picior de crab, o monedă oxidată, o bucată de scoică frumos colorată... Ţi-am adus mirosul de alge plutitoare, ţi-am adus o fărâmă de cer albastru legată cu o rază de soare. Ţi-am adus poveşti de pe tren, despre nopţi nedormite, despre focuri pe plajă şi despre strune vrăjite. Ţi-am adus poveşti despre zi şi poveşti despre noapte dar ţie îţi place, cel mai mult dintre toate, că m-am adus pe mine-napoi să îţi zâmbesc, să te strâng în braţe şi să-ţi spun "te iubesc"!
duminică, 26 aprilie 2009
3. E timpul să redevenim celebri... [26.04.2009]
Oraşul ne face să ne pierdem identitatea. Ne amestecă într-o mare de oameni obişnuiţi si ne confundă cu aceştia. Oraşul ne imprimă rutine şi ne menţine în cotidian. Oraşul ne consumă... Oraşul este închisoarea celor care visează la creste înzăpezite, la plaje pustii, la păduri nesfârşite şi la poteci neumblate.
Vreau să evadez din obişnuit şi să mă arunc în braţele naturii! Să ajung din Sinaia la Cuibul Dorului şi de la Cuibul Dorului la Zănoaga într-o singură zi, străbătând jumătate din traseu prin zăpadă. Să campez între troiene de zăpadă, la marginea pădurii de brad şi să spun seara, înainte de culcare, poveşti cu urşi, lupi, vârcolaci şi sceleraţi. Vreau să beau ceai cald dimineţa şi să mănânc cozonac. Vreau să cobor la Scropoasa prin Cheile Zănoagei pe o ploaie torenţială. Vreau să construiesc poduri, să fac urme în zăpadă pentru cei din urma mea şi să îi ajut cu bagajele pe cei care nu mai pot. Vreau să negociez pentru preţul unei camere la cabana Scropoasa. Vreau să mă schimb de hainele ude, să mă fac comod şi să mă odihnesc puţin. Vreau să stau de vorbă cu cabanierii. Vreau să dorm o noapte într-un pat normal pentru ca dimineaţa, fiind odihnit să ajung la Dobreşti, pentru ca apoi să ma întorc înapoi la Scropoasa şi să mai rămân o noapte. Vreau să merg pâna la 7 izvoare şi apoi să plec înapoi spre Dobreşti. Vreau să merg din nou prin ploaie, iar la Dobreşti să mă opresc într-o clădire părăsită, să fac un foc şi să beau ceai cald cu biscuiţi.
Vreau să fiu din nou erou...
Vreau să evadez din obişnuit şi să mă arunc în braţele naturii! Să ajung din Sinaia la Cuibul Dorului şi de la Cuibul Dorului la Zănoaga într-o singură zi, străbătând jumătate din traseu prin zăpadă. Să campez între troiene de zăpadă, la marginea pădurii de brad şi să spun seara, înainte de culcare, poveşti cu urşi, lupi, vârcolaci şi sceleraţi. Vreau să beau ceai cald dimineţa şi să mănânc cozonac. Vreau să cobor la Scropoasa prin Cheile Zănoagei pe o ploaie torenţială. Vreau să construiesc poduri, să fac urme în zăpadă pentru cei din urma mea şi să îi ajut cu bagajele pe cei care nu mai pot. Vreau să negociez pentru preţul unei camere la cabana Scropoasa. Vreau să mă schimb de hainele ude, să mă fac comod şi să mă odihnesc puţin. Vreau să stau de vorbă cu cabanierii. Vreau să dorm o noapte într-un pat normal pentru ca dimineaţa, fiind odihnit să ajung la Dobreşti, pentru ca apoi să ma întorc înapoi la Scropoasa şi să mai rămân o noapte. Vreau să merg pâna la 7 izvoare şi apoi să plec înapoi spre Dobreşti. Vreau să merg din nou prin ploaie, iar la Dobreşti să mă opresc într-o clădire părăsită, să fac un foc şi să beau ceai cald cu biscuiţi.
Vreau să fiu din nou erou...
sâmbătă, 4 aprilie 2009
2. Mai am un singur dop... [04.04.2009]
Au apus vremurile energizantului "Big Party" la 1 litru. Am renunţat la bombele gri umplute cu mult prea convenabilul lichid cu gust de "Effect" dar fără efect asupra noastră, în mare parte pentru că am conştientizat că ne face rău (în cantităţi industriale) şi într-o la fel de mare parte pentru că am rămas fără bani. Energizantul ieftin a dispărut din viaţa noastră, luând cu el nopţile de canastă, de whist şi de remi (rummy), lăsându-ne doar amintiri plăcute, cearcăne şi dorinţa de a ne strânge în continuare să pierdem nopţi.
vineri, 3 aprilie 2009
1. Am să mă-ntorc pletos... [03.04.2009]
Odiseea omului chel începe cu îngenunchierea propriei voinţe. Tunsul este acel ritual de iniţiere în procesul de împacare a omului interior cu omul de afară. Şi când maşina bâzâitoare masează ţeasta în chip ciudat, îndepărtând până la dimensiuni microscopice firele de păr, omului îi este deschisă un pic mai larg poarta către fericire. O schimbare infinit de puţin perceptibilă dar totuşi reală. Fericire de ce? Pentru că "noul" ne încântă, conformismul ne caracterizează şi liniştea sufletească ne este necesară şi suficientă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
