Dicţionar de idei

12. Să fiu om... [16.12.2010]

2010-12-16T04:13:00.007+02:00

Lui Otte

[Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti.]

[Iartă-i, oricum...]

Oh, Doamne, câte s-au pierdut şi ce puţin ne-a mai rămas...
Ce am putea să mai salvăm acum, în cel din urmă ceas?
Ne osândeşte Pâinea Ta şi ne condamnă Sfântul Vin
Că-n inimile noastre mici dar încărcate de venin
Am încetat să mai iubim şi am uitat cum să visăm,
Ne-am făurit alţi dumnezei la care să ne închinăm.

[Dacă eşti bun oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse.]
[Fii bun, oricum...]

Noi îi privim avid în ochi şi ne minţim că ne privesc
Dar nu ne-ascultă. Nu ne vor. Au gură dar nu ne vorbesc.
În goliciunea minţii lor ca o oglindă ne reflectă
Gândirea noastră mărginită, perfidă, stranie, defectă.
De sus din nori, din înălţimi suntem pândiţi de negrii corbi
Care ne rup bucăţi din trup. Şi suntem muţi şi surzi şi orbi.

[Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi.]
[Construieşte, oricum...]

E noapte-adâncă. E-ntuneric; de pretutindeni mă-nconjoară.
Să mă învârt năuc prin beznă şi să aleg calea uşoară
Sau să caut în străfunduri, într-un colţ murdar de tină
Dragostea de mult uitată şi ascunsă de lumină?
Şi atunci când lumea-aceasta prea puţin putea-va crede,
Pentru cei ce sunt în noapte să fiu ochiul care vede!

[Dacă eşti cinstit şi sincer oamenii te pot înşela.]
[Fii cinstit şi sincer, oricum...]

Să aprind flacăra vie şi măreaţă a credinţei,
Să renască-n noi iertarea şi nobleţea suferinţei.
Să purtăm cu demnitate şi bravură-a nostre plângeri,
Pentru suferinţa noastră să fim geloziţi de îngeri.
Şi pentru aceia care simt povara cum îi frânge
Pentru toată-a lor durere să fiu lacrima ce plânge!

[Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.]
[Fă bine oricum...]

Suntem slabi. Suntem fantasme într-o lume idolatră.
N-avem inimă de carne, avem inimă de piatră.
Ne fălim pe dinafară dar în suflet suntem goi.
Dumnezeu nu ne aude... şi-a-ntors faţa de la noi.
Ne îndepărtăm; şi răul ca un fluviu ne irigă
Dar atunci când ne-om întoarce să fiu glasul care strigă!

[Dacă găseşti liniştea şi fericirea oamenii pot fi geloşi.]
[Fii fericit, oricum...]

Printre noi valul schimbării va umbla din uşă-n uşă:
Ne vom lepăda de sine şi smeriţi vom sta-n cenuşă.
Glasurile noastre toate le-om uni în cor de voci
Să fim auziţi de îngeri, de martiri şi de prooroci.
Şi când va răspunde Cerul citind psalmi din Cartea Veche
Celor care cred Cuvântul eu vreau să le fiu ureche.

[Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns.]
[Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum...]

Însă des încurc poteca obosit de cale lungă,
Deseori adorm în iarbă şi las noaptea să m-ajungă.
Aud voci care mă-mbie şi mă cheamă... dar nu vreau!
Îmi întind burdufuri pline de ambrozii... dar nu beau!
Îmi îmbrăţişez destinul: sunt un simplu muritor.
Sunt pierdut. Te rog ascultă când strig, Doamne, "Ajutor!".

[La urma urmei este între tine şi Dumnezeu.]
[N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum...]

11. Destul... [12.12.2010]

2010-12-12T15:47:00.007+02:00

Sfâşietor cântec de jale
E taina pătimirii noastre,
Ascunsă-n inimi ferecate
Şi aruncate-n mări albastre.

Şi printre note joase, grave
Sunt intonaţii minunate,
Glasuri de îngeri care cântă
Note ce n-au mai fost cântate:

Sunt amintiri din zile albe
Gravate pe o tablă neagră.
Sunt ochii care plâng de-o viaţă.
Sunt lacrimi ce nu pot să şteargă

Tot ce a fost lăsat în urmă,
Tot ce mai stă-n calea uitării,
Jocul iubirii, drumul urii
Şi imnurile disperării.

Acum târziu e pentru suflet
Văd viaţa-n aburii lăptoşi.
Gloata nebună mă-nconjoară
Inapţi, ridicoli şi leproşi.

Fiece vorbă îmi măsoară,
Mi-ascultă fiece cuvânt.
Cu lanţuri aripile-mi leagă
Şi mă târăsc către mormânt.

Cum aş putea să-mi ridic braţul
Şi să lupt lupta ce-am luptat,
Când uite, Davide, cum tremur
În faţa marelui Goliat?

"Dărâmă, Doamne, munţi înalţi
Să cadă peste mine
Ca să ascund pe veci aş vrea
Sub stânci a mea ruşine.

M-au prins şi m-au încătuşat
Şi mi-au lovit obrazul,
M-au ponegrit şi m-au blamat:
Acesta mi-e necazul!

Ascultă suferinţa mea
Şi iartă-mi cutezanţa
Dar m-a zdrobit povara grea
Şi moartă mi-e speranţa!"

Nu vreau fără de ţintă paşii
Să îmi mai umble pe pământ:
Căci totul e deşertăciune,
Pustiu şi goană după vânt!

10. Vânătoarea de satane... [24.11.2010]

2010-11-24T00:03:00.008+02:00

[Vânătorul:]

Pădure blestemată ascunsă-n mituri sumbre,
Venit sunt de departe. Sunt vânător de umbre!
Ca să-mi urmez destinul cu cel mai mare zel
Am sabia şi scutul si coiful de oţel,
Am murgul ce nechează cu coama-n vânt, sălbatic
Născut în altă sferă, crescut doar cu jăratic
Şi învăţat s-asculte decât la al meu glas
Să zboare ca furtuna, să meargă-ncet la pas.
Mi-e sângele fierbinte şi frica mi-e străină,
Sunt zeu şi mă consumă doar setea de lumină.

[Pădurea:]

Oh, voinic ce de departe ai venit să îmi vorbeşti,
Să omori a mele umbre, oare, este ce-ţi doreşti?
Ai bătut atâta cale. Ai zburat până-n văzduh.
Gândurile-ţi sunt curate dar eşti tulburat în duh.
Pieptul tău este de stâncă, braţele atât de tari
Armele te-ncredinţează ţie însuţi zeu să-ţi pari!
Dar nu vezi în noapte răul, nici pericolul ce vine
Căci din negrul întuneric ochi haini privesc spre tine.
În desişuri te pândeşte, vajnic, răul cel mai rău:
Te întoarce deci acasă căci nu vreau să-ţi fiu călău!

[Vânătorul:]

Ascultă! Ia aminte, tu codru chinuit,
Atunci când lupţi cu răul nu-i vreme de tocmit!
Am să mă bat chiar dacă tot Iadu-ar curge roi,
N-am să mă tem o clipă şi n-am să dau 'napoi!
Când m-or vedea călare necruţător 'nainte
Vor prinde grai de groază şi morţii în morminte
Căci voi răcni în luptă: "Curajul mi-e totemul!"
Am să alung tot răul şi-am să ridic blestemul.
Şi-atunci o lume-ntreagă va şti ca la-nceput
Că răul e puternic doar când te dai bătut.

[Satana:]

M-amuzi! Cu siguranţă nu eşti nici primul care
Dorind să-nfrângă răul 'şi-nalţă braţul tare.
Şi dintre cei ce firul vieţii-aici îşi curmă
Tu nu ai să te numeri nici printre cei din urmă.
Dar îţi ofer străine, în loc de-aprig război
O şansă să fi umbră, nemuritor ca noi!
Hălăduind prin noapte, ascunşi de tot ce-i drept
O să îmi laşi arvună doar sufletul din piept
Iar eu în desfătare am să te scald din plin,
Am să te-mbrac în slavă şi-am să te-mbăt de vin!

Priveşte dar, voinice, cum lumea e-n schimbare,
Onoarea şi curajul azi nu mai au valoare.
Tot ce păstrezi în tine, credinţa ta de preţ
La ei nimic nu-nseamnă. E demnă de dispreţ.
Dar eu îţi văd în suflet şi te-nţeleg străine:
Tu vrei să lupţi cu răul, pentru supremul bine.
Dar binele acesta e, oare, şi al tău?
Cine-ar putea să spună ce-i bine şi ce-i rău?
Cine-ţi vorbeşte-n minte? Oare de cine-asculţi?
Cine te mână-n luptă? De partea cui te lupţi?

[Vânătorul:]

Ce duh venit din Iaduri ca să-ţi posede ochii
Ai invocat, satano, de tine să m-apropii?
Ce cărţi demonizate, ce jocuri de cuvinte,
Ţi-au otrăvit gândirea, drăceşti învăţăminte?
În mintea ta nebună vrei să mă vezi căzând?
Chiar dacă-aş pierde totul eu sufletul nu-l vând!
Am să mă lupt de-a pururi cu răul care vine.
Tu ai să mori 'nainte să mă omori pe mine!
Şi de mă vor răpune, am să reînvii pe loc
Din propria-mi cenuşă, din apă şi din foc!

9. LOST... [14.10.2010]

2010-10-14T12:53:00.005+03:00

prietenului Mădălin.

Cu raze albe, calde încep să mă disip
În tremurat de valuri, în marea de nisip...
Privesc la jungla care mistere ocroteşte;
M-aş avânta-nainte. Dar oare ce m-opreşte?
Să stau docil pe plajă în corturi de nuiele
Şi să aştept răspunsul necunoştinţei mele
Sau temerar spre culme ca zmeul ce-l înalţi
Să zbor, să caut locul unde se-ascund ceilalţi?
Căci mintea mi-e-ncurcată, credinţa mi-e-n penumbră
Şi nu ştiu cin' se-ascunde în a statuii umbră.
O, de-aş putea fi liber, rătăcitor prin timp
Să pot întoarce vremea măcar un anotimp!
Cu bunătatea vie a anilor de flori
Am fi puţin mai veseli şi-un pic mai simţitori.
Atunci pe file rupte din scrieri din trecut
Am regăsi, probabil, tot ce era pierdut.

8. Frământări... [20.10.2009]

2009-10-20T10:47:00.002+03:00

Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie,
Dă-mi înţelepciune vie, dă-mi o minte să priceapă
Dă-mi un foc care să ardă făr' să-l stingă nici o apă.
Şi câtă iubire-n lume-am risipit fără măsură
Tot atâta pune-n mine, cea mai violentă ură.

Incantaţie de toamnă. Rugăciune disperată...
Când sătul sunt de lumină trec de partea-ntunecată.
Iar când entităţi divine, m-au lăsat în voia sorţii
Eu rămân pe drumuri singur tocmai la căderea nopţii.
Umbre reci mă înconjoară, prinse într-un dans sălbatic.
Paşii mei îi pun pe gheaţă, însă merg ca pe jăratic.

Sunt o inimă de carne, într-o stâncă de granit
Numărat, sunt sfert de secol, dar eu ştiu că-s infinit.
Am voinţa înarmată, prinsă-n cel mai crunt război:
Timpul meu merge-nainte, eu aş vrea s-o ia-napoi.
Tot ce-am învăţat în viaţă e că sunt neştiutor,
Cântărit am fost în cumpeni şi am fost găsit uşor.

Totul este doar viteză. Ca un vis trăiesc viaţa.
Ziua mea începe noaptea. Iară noaptea, dimineaţa.
Am rămas fără repere şi orbită mi-e cătarea,
Mi-e necunoscut meleagul, căci am rătăcit cărarea.
'Naintez pe Marea Moartă pe o plută de mahon...
Port cu mine-o vină mare într-un suflet de bufon.

Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie.
Dar în cea mai mare pace mă cufundă Tu mereu
Şi-am să tac, căci în tăcere-am regăsit pe Dumnezeu.
Şi tot câtă ură-n lume-i risipită în neştire
Tot atât de multă-n mine pune, Doamne, doar iubire!

7. ZooM MasterCARD... [30.09.2009]

2009-09-30T02:44:00.006+03:00

O pungă de cornuri cu unt ca să ţină de foame: 1.09 €. Două cutii de energizant în caz că mi se face sete (şi când e vorba de energizant, întotdeauna mi se face sete): 1.12 €. Un pix şi câteva coli albe pentru însemnări ~ 0.50 €. O după-amiază tihnită petrecută pe o stâncă la poalele Alpilor în care să mă bucur de linişte şi de lucruri mărunte: de nepreţuit. Există lucruri ce nu pot fi cumpărate, pentru celelalte, însă, există banii cu care am venit din ţară şi care sunt pe cale să se termine...

6. Înger decăzut... [16.05.2009]

2009-05-16T02:02:00.002+03:00

În negrul nopţii stă un zeu
Slăbit şi respirând cu greu,
Proscris, din ceruri alungat
Şi judecat şi blestemat,
Cu lanţuri de pământ legat
Ca Prometeu.

Uitat şi pedepsit pe veci,
Rătăcitor eşti pe poteci
Cu sufletul împovărat.
Şi chipul tău întunecat
Brăzdat îţi e în lung şi-n lat
De lacrimi reci.

Iar ochii tăi ca de strigoi
Acum sunt stinşi. Sunt trişti şi goi.
Şi aripile-s de prisos,
Din ce erau, penet frumos,
Mai rău te dor, te trag în jos
Şi-atârnă în noroi.

Viaţa asta-i chin nespus
Atunci când eşti căzut de sus.
Îţi aminteşti cum peste Rai
Stăpân a toate tu erai,
Iar vremurile când domneai
Acum s-au dus.

Porneşti pe-un drum necunoscut.
Eşti orb acum. Şi surd şi mut.
N-ai pavăză şi arme noi,
Nu te mai lupţi printre eroi,
E dusă vremea de război,
E doar trecut.

Străin, prin lume călător
Îţi plânge inima de dor.
Nimic nu ai din ce-ai avut.
Nimic nu şti din ce-ai ştiut.
Eşti doar un înger decăzut
Şi nefolositor...

5. Baladă scrisă în tren... [14.05.2009]

2009-05-14T19:58:00.007+03:00

Pe conturul dulce al pleoapei ea-şi aşterne cu grijă un strat subţire de fard. Din oglindă o fixează atent doi ochi aprinşi şi verzi ca de jad. Şuviţe roşcate din fir de mătase pe umeri îi cad. Făptura-i plăcută ca un miraj e înfofolită într-o geacă umflată de camuflaj. Rucsacul o prinde de umeri şi o ţine strâns ca un gaj. Porneşte de-acasă. Se-ntâlneşte cu iubitul ei şi cu câţiva prieteni şi de nimic altceva nu-i mai pasă. La sfârşit de săptămână ca o binemeritată cură vor petrece trei zile şi două nopţi în natură. Foc de tabără, corturi şi poveşti cu strigoi, amintiri despre care vor râde cu poftă apoi, cântece cu haiduci, bucurie, asta îi aşteaptă dincolo de dealurile cu rânduri interminabile de viţă de vie. Să meargă departe, la munte, nu au avut bani, de aceea au ales să rămână pe coastele împădurite de la Chiţorani.
Grupul mic o aşteaptă într-o margine de stradă. Iubitul ei o întâmpină bucuros să o vadă. E frumos, subţirel şi înalt de statură. O cuprinde în braţe şi-o sărută pe gură. Ea tremură toată, ca o coardă vibrează, închide ochii, se lipeşte de el şi visează. Ceilalţi spun în cor "Ne grăbim!" dar ea ar vrea să mai rămână aşa doar puţin. E o stare de bine ce-i pătrunde în sânge, atunci când el cu putere în braţe o strânge.
Drumul e lung şi anevoios dar lor le face plăcere mersul pe jos. Din când în când ca să prindă putere se opresc şi sorb dintr-un bidon de doi litri de bere. Se îndreaptă încet spre locul unde au să rămână, grupul mic condus de ea şi de el, ţinându-se mână de mână. Sunt departe de sat şi pădurea-i frumoasă. A trecut mai bine de-o oră de când au lăsat în urmă şi ultima casă. Băieţii caută acum un loc de campat. De departe se-aude urlând un utilaj de forat. Un burghiu imens sfarmă pietre cu corpul lui oţelos, spiralat şi gol. Va ajunge în curând la un zăcământ de petrol.
Într-un luminiş stau trei corturi uitate. Băieţii au plecat după vreascuri uscate. În curând între ei întunericul o să îşi facă loc. Îl vor alunga cu limbi roşii de foc. Înghesuite, cu ochii înecaţi de fum, stau fetele pe un izopren. Cu glasuri grave, băieţii, intonează un binecunoscut refren. Sunt prieteni buni şi se au precum fraţii. Acum, patriotic, cântă "Treceţi batalioane române Carpaţii". Se glumeşte, se cântă, se bea bere şi vin. Unii sunt comici atunci când sunt ameţiţi puţin. Pădurea întreagă răsună de vocile lor. În depărtare, burghiul, forează sonor.
- "Să stăm treji toată noaptea!"
- "Eu pot!"
- "Ba nu poţi!"
Dar încet oboseala îi adună în corturi pe toţi. Din cortul lor, suflul ei calm, duios se prinde în cor cu sforăitul lui zgomotos. Ea nu poate să doarmă şi aşa într-o doară, la lucruri mărunte gândul îi zboară. Şi colindând în minte tărâmuri de basm doar pentru ea deschise, încet somnul o prinde şi o poartă printre vise. Visează, cu iubitul ei prin munţi să meargă, prin locuri neumblate să umble-n lumea largă. Să nu posede lucruri car' de pământ să-i lege, doar ea cu el de mână prin lume să alerge. Să fie fericiţi şi să le fie bine, să râdă împreună de ziua care vine şi când amurgul zilei din drum o să-i oprească, în susur lin de apă cu foc să se iubească. Şi-atâta timp cât el cu drag îi va zâmbi, ea îi va aparţine şi-enorm îl va iubi.
Vântul blând aduce-o boare răcoroasă, de departe. Soarele de mai mângâie fiecare pom în parte. Păsări zeci, de sus din ramuri spun în glasul păsăresc că o nouă zi începe şi în cercuri se rotesc. Lumina năvalnic pătrunde printre oaze de verdeaţă. Amorţită, tabăra de corturi, dintr-o dată prinde viaţă.
- "Neaţa! Cum v-a fost azi-noapte?"
- "Mie bine!"
- "Ţie?"
- "Către ziuă mi-a fost frig. Mi-am închis sacul la gură şi-apoi m-am făcut covrig."
- "Să aducem nişte lemne!"
Şi printre copaci pornesc şi în nici un sfert de oră, în foc lemnele trosnesc.
- "Ce ne facem de mâncare? Că aseară, ce-am avut, tot am mâncat!"
- "Asta este... Sus băieţii, tre' să coborâm în sat!"
Pe-o potecă înspre vale ea uşor de tot păşeşte. Şi pădurea o acceptă... Şi pădurea îi vorbeşte... Şoapte magice aude despre fapte tari din ramurile noduroase ale arborilor seculari:

Nu-i nimic în lumea asta
Să aducă fericirea
Şi nimic ca să conteze;
Numai una: e iubirea.

Greu ai căutat, nepoată
Să-ţi croieşti în lume drum,
Însă ce-ai găsit tu este:
Amăgire, chin şi fum.

Sunt lucruri pe care lumea
Nu poate să le priceapă
Dinainte de pământul
Ăsta şi de-ntinderea de apă.

Înţeleptul cel mai mare
Este cel ce-i cel mai mic.
Cel mai mult în viaţă omul
Ştie că nu ştie nimic.

Ai vrea să cunoşti mistere
Şi de taine ai dorinţă,
Însă toate-aceste lucruri
Le cunoaştem prin credinţă.

Te întrebi de ce, tu, ochii
I-ai deschis de dimineaţă.
Ce faci în acestă lume?
Ce scop ai în astă viaţă?

Nu ştiu să îţi dau răspunsul
Dar îţi spun privindu-ţi faţa:
Nu mai rătăci, nepoată!
Du-te şi trăieşte-ţi viaţa!

Nimeni n-o să te îndrume
Nici străin, nici călător,
Căci răspunsul tău îl ştie
Doar Cel ce e Creator.

Atâta aş putea să-ţi spun
Să nu păstrezi pe drumul tău
Decât două comori de preţ:
Iubirea şi pe Dumnezeu!

4. Ce ţi-am adus, iubito, de la mare... [05.05.2009]

2009-05-05T15:51:00.005+03:00

Dau soarelui de dimineaţă dreptul de a mă privi în faţă. Ca un copil zâmbesc spre cer, păşesc peste nisipuri şi rătăcesc stingher. Din larg, cu val după val, marea se urcă agale pe mal. Culeg în palme lucruri mici, fără valoare. Le voi aduce acasă şi ţi le voi pune la picioare.
Mereu să-ţi amintească de-a Mării Negre vrajă, eu ţi-am adus, iubito, o piatră albă de pe plajă, un ciob de sticlă verde, o scoică albă-ntreagă şi lângă scoica albă, o altă scoică neagră, o piatră transparentă, una portocalie, vreo 4 melcişori cu găuri mici în cochilie şi încă o pietricică albă ca sarea, un melc mare, în care se aude, sălbatică, marea, un picior de crab, o monedă oxidată, o bucată de scoică frumos colorată... Ţi-am adus mirosul de alge plutitoare, ţi-am adus o fărâmă de cer albastru legată cu o rază de soare. Ţi-am adus poveşti de pe tren, despre nopţi nedormite, despre focuri pe plajă şi despre strune vrăjite. Ţi-am adus poveşti despre zi şi poveşti despre noapte dar ţie îţi place, cel mai mult dintre toate, că m-am adus pe mine-napoi să îţi zâmbesc, să te strâng în braţe şi să-ţi spun "te iubesc"!

3. E timpul să redevenim celebri... [26.04.2009]

2009-04-26T20:53:00.004+03:00

Oraşul ne face să ne pierdem identitatea. Ne amestecă într-o mare de oameni obişnuiţi si ne confundă cu aceştia. Oraşul ne imprimă rutine şi ne menţine în cotidian. Oraşul ne consumă... Oraşul este închisoarea celor care visează la creste înzăpezite, la plaje pustii, la păduri nesfârşite şi la poteci neumblate.
Vreau să evadez din obişnuit şi să mă arunc în braţele naturii! Să ajung din Sinaia la Cuibul Dorului şi de la Cuibul Dorului la Zănoaga într-o singură zi, străbătând jumătate din traseu prin zăpadă. Să campez între troiene de zăpadă, la marginea pădurii de brad şi să spun seara, înainte de culcare, poveşti cu urşi, lupi, vârcolaci şi sceleraţi. Vreau să beau ceai cald dimineţa şi să mănânc cozonac. Vreau să cobor la Scropoasa prin Cheile Zănoagei pe o ploaie torenţială. Vreau să construiesc poduri, să fac urme în zăpadă pentru cei din urma mea şi să îi ajut cu bagajele pe cei care nu mai pot. Vreau să negociez pentru preţul unei camere la cabana Scropoasa. Vreau să mă schimb de hainele ude, să mă fac comod şi să mă odihnesc puţin. Vreau să stau de vorbă cu cabanierii. Vreau să dorm o noapte într-un pat normal pentru ca dimineaţa, fiind odihnit să ajung la Dobreşti, pentru ca apoi să ma întorc înapoi la Scropoasa şi să mai rămân o noapte. Vreau să merg pâna la 7 izvoare şi apoi să plec înapoi spre Dobreşti. Vreau să merg din nou prin ploaie, iar la Dobreşti să mă opresc într-o clădire părăsită, să fac un foc şi să beau ceai cald cu biscuiţi.
Vreau să fiu din nou erou...

2. Mai am un singur dop... [04.04.2009]

2009-04-04T16:15:00.004+03:00

Au apus vremurile energizantului "Big Party" la 1 litru. Am renunţat la bombele gri umplute cu mult prea convenabilul lichid cu gust de "Effect" dar fără efect asupra noastră, în mare parte pentru că am conştientizat că ne face rău (în cantităţi industriale) şi într-o la fel de mare parte pentru că am rămas fără bani. Energizantul ieftin a dispărut din viaţa noastră, luând cu el nopţile de canastă, de whist şi de remi (rummy), lăsându-ne doar amintiri plăcute, cearcăne şi dorinţa de a ne strânge în continuare să pierdem nopţi.

1. Am să mă-ntorc pletos... [03.04.2009]

2009-04-03T10:34:00.007+03:00

Odiseea omului chel începe cu îngenunchierea propriei voinţe. Tunsul este acel ritual de iniţiere în procesul de împacare a omului interior cu omul de afară. Şi când maşina bâzâitoare masează ţeasta în chip ciudat, îndepărtând până la dimensiuni microscopice firele de păr, omului îi este deschisă un pic mai larg poarta către fericire. O schimbare infinit de puţin perceptibilă dar totuşi reală. Fericire de ce? Pentru că "noul" ne încântă, conformismul ne caracterizează şi liniştea sufletească ne este necesară şi suficientă.