8. Frământări... [20.10.2009]

Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie,
Dă-mi înţelepciune vie, dă-mi o minte să priceapă
Dă-mi un foc care să ardă făr' să-l stingă nici o apă.
Şi câtă iubire-n lume-am risipit fără măsură
Tot atâta pune-n mine, cea mai violentă ură.

Incantaţie de toamnă. Rugăciune disperată...
Când sătul sunt de lumină trec de partea-ntunecată.
Iar când entităţi divine, m-au lăsat în voia sorţii
Eu rămân pe drumuri singur tocmai la căderea nopţii.
Umbre reci mă înconjoară, prinse într-un dans sălbatic.
Paşii mei îi pun pe gheaţă, însă merg ca pe jăratic.

Sunt o inimă de carne, într-o stâncă de granit
Numărat, sunt sfert de secol, dar eu ştiu că-s infinit.
Am voinţa înarmată, prinsă-n cel mai crunt război:
Timpul meu merge-nainte, eu aş vrea s-o ia-napoi.
Tot ce-am învăţat în viaţă e că sunt neştiutor,
Cântărit am fost în cumpeni şi am fost găsit uşor.

Totul este doar viteză. Ca un vis trăiesc viaţa.
Ziua mea începe noaptea. Iară noaptea, dimineaţa.
Am rămas fără repere şi orbită mi-e cătarea,
Mi-e necunoscut meleagul, căci am rătăcit cărarea.
'Naintez pe Marea Moartă pe o plută de mahon...
Port cu mine-o vină mare într-un suflet de bufon.

Dă-mi o mie de cuvinte să le-nşirui pe hârtie,
Dă-mi o inimă să simtă şi o mână să le scrie.
Dar în cea mai mare pace mă cufundă Tu mereu
Şi-am să tac, căci în tăcere-am regăsit pe Dumnezeu.
Şi tot câtă ură-n lume-i risipită în neştire
Tot atât de multă-n mine pune, Doamne, doar iubire!