11. Destul... [12.12.2010]

Sfâşietor cântec de jale
E taina pătimirii noastre,
Ascunsă-n inimi ferecate
Şi aruncate-n mări albastre.

Şi printre note joase, grave
Sunt intonaţii minunate,
Glasuri de îngeri care cântă
Note ce n-au mai fost cântate:

Sunt amintiri din zile albe
Gravate pe o tablă neagră.
Sunt ochii care plâng de-o viaţă.
Sunt lacrimi ce nu pot să şteargă

Tot ce a fost lăsat în urmă,
Tot ce mai stă-n calea uitării,
Jocul iubirii, drumul urii
Şi imnurile disperării.

Acum târziu e pentru suflet
Văd viaţa-n aburii lăptoşi.
Gloata nebună mă-nconjoară
Inapţi, ridicoli şi leproşi.

Fiece vorbă îmi măsoară,
Mi-ascultă fiece cuvânt.
Cu lanţuri aripile-mi leagă
Şi mă târăsc către mormânt.

Cum aş putea să-mi ridic braţul
Şi să lupt lupta ce-am luptat,
Când uite, Davide, cum tremur
În faţa marelui Goliat?

"Dărâmă, Doamne, munţi înalţi
Să cadă peste mine
Ca să ascund pe veci aş vrea
Sub stânci a mea ruşine.

M-au prins şi m-au încătuşat
Şi mi-au lovit obrazul,
M-au ponegrit şi m-au blamat:
Acesta mi-e necazul!

Ascultă suferinţa mea
Şi iartă-mi cutezanţa
Dar m-a zdrobit povara grea
Şi moartă mi-e speranţa!"

Nu vreau fără de ţintă paşii
Să îmi mai umble pe pământ:
Căci totul e deşertăciune,
Pustiu şi goană după vânt!