Lui Otte
[Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti.]
[Iartă-i, oricum...]
Oh, Doamne, câte s-au pierdut şi ce puţin ne-a mai rămas...
Ce am putea să mai salvăm acum, în cel din urmă ceas?
Ne osândeşte Pâinea Ta şi ne condamnă Sfântul Vin
Că-n inimile noastre mici dar încărcate de venin
Am încetat să mai iubim şi am uitat cum să visăm,
Ne-am făurit alţi dumnezei la care să ne închinăm.
[Dacă eşti bun oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse.]
[Fii bun, oricum...]
Noi îi privim avid în ochi şi ne minţim că ne privesc
Dar nu ne-ascultă. Nu ne vor. Au gură dar nu ne vorbesc.
În goliciunea minţii lor ca o oglindă ne reflectă
Gândirea noastră mărginită, perfidă, stranie, defectă.
De sus din nori, din înălţimi suntem pândiţi de negrii corbi
Care ne rup bucăţi din trup. Şi suntem muţi şi surzi şi orbi.
[Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi.]
[Construieşte, oricum...]
E noapte-adâncă. E-ntuneric; de pretutindeni mă-nconjoară.
Să mă învârt năuc prin beznă şi să aleg calea uşoară
Sau să caut în străfunduri, într-un colţ murdar de tină
Dragostea de mult uitată şi ascunsă de lumină?
Şi atunci când lumea-aceasta prea puţin putea-va crede,
Pentru cei ce sunt în noapte să fiu ochiul care vede!
[Dacă eşti cinstit şi sincer oamenii te pot înşela.]
[Fii cinstit şi sincer, oricum...]
Să aprind flacăra vie şi măreaţă a credinţei,
Să renască-n noi iertarea şi nobleţea suferinţei.
Să purtăm cu demnitate şi bravură-a nostre plângeri,
Pentru suferinţa noastră să fim geloziţi de îngeri.
Şi pentru aceia care simt povara cum îi frânge
Pentru toată-a lor durere să fiu lacrima ce plânge!
[Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.]
[Fă bine oricum...]
Suntem slabi. Suntem fantasme într-o lume idolatră.
N-avem inimă de carne, avem inimă de piatră.
Ne fălim pe dinafară dar în suflet suntem goi.
Dumnezeu nu ne aude... şi-a-ntors faţa de la noi.
Ne îndepărtăm; şi răul ca un fluviu ne irigă
Dar atunci când ne-om întoarce să fiu glasul care strigă!
[Dacă găseşti liniştea şi fericirea oamenii pot fi geloşi.]
[Fii fericit, oricum...]
Printre noi valul schimbării va umbla din uşă-n uşă:
Ne vom lepăda de sine şi smeriţi vom sta-n cenuşă.
Glasurile noastre toate le-om uni în cor de voci
Să fim auziţi de îngeri, de martiri şi de prooroci.
Şi când va răspunde Cerul citind psalmi din Cartea Veche
Celor care cred Cuvântul eu vreau să le fiu ureche.
[Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns.]
[Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum...]
Însă des încurc poteca obosit de cale lungă,
Deseori adorm în iarbă şi las noaptea să m-ajungă.
Aud voci care mă-mbie şi mă cheamă... dar nu vreau!
Îmi întind burdufuri pline de ambrozii... dar nu beau!
Îmi îmbrăţişez destinul: sunt un simplu muritor.
Sunt pierdut. Te rog ascultă când strig, Doamne, "Ajutor!".
[La urma urmei este între tine şi Dumnezeu.]
[N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum...]
Oh, Doamne, câte s-au pierdut şi ce puţin ne-a mai rămas...
Ce am putea să mai salvăm acum, în cel din urmă ceas?
Ne osândeşte Pâinea Ta şi ne condamnă Sfântul Vin
Că-n inimile noastre mici dar încărcate de venin
Am încetat să mai iubim şi am uitat cum să visăm,
Ne-am făurit alţi dumnezei la care să ne închinăm.
[Dacă eşti bun oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse.]
[Fii bun, oricum...]
Noi îi privim avid în ochi şi ne minţim că ne privesc
Dar nu ne-ascultă. Nu ne vor. Au gură dar nu ne vorbesc.
În goliciunea minţii lor ca o oglindă ne reflectă
Gândirea noastră mărginită, perfidă, stranie, defectă.
De sus din nori, din înălţimi suntem pândiţi de negrii corbi
Care ne rup bucăţi din trup. Şi suntem muţi şi surzi şi orbi.
[Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi.]
[Construieşte, oricum...]
E noapte-adâncă. E-ntuneric; de pretutindeni mă-nconjoară.
Să mă învârt năuc prin beznă şi să aleg calea uşoară
Sau să caut în străfunduri, într-un colţ murdar de tină
Dragostea de mult uitată şi ascunsă de lumină?
Şi atunci când lumea-aceasta prea puţin putea-va crede,
Pentru cei ce sunt în noapte să fiu ochiul care vede!
[Dacă eşti cinstit şi sincer oamenii te pot înşela.]
[Fii cinstit şi sincer, oricum...]
Să aprind flacăra vie şi măreaţă a credinţei,
Să renască-n noi iertarea şi nobleţea suferinţei.
Să purtăm cu demnitate şi bravură-a nostre plângeri,
Pentru suferinţa noastră să fim geloziţi de îngeri.
Şi pentru aceia care simt povara cum îi frânge
Pentru toată-a lor durere să fiu lacrima ce plânge!
[Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.]
[Fă bine oricum...]
Suntem slabi. Suntem fantasme într-o lume idolatră.
N-avem inimă de carne, avem inimă de piatră.
Ne fălim pe dinafară dar în suflet suntem goi.
Dumnezeu nu ne aude... şi-a-ntors faţa de la noi.
Ne îndepărtăm; şi răul ca un fluviu ne irigă
Dar atunci când ne-om întoarce să fiu glasul care strigă!
[Dacă găseşti liniştea şi fericirea oamenii pot fi geloşi.]
[Fii fericit, oricum...]
Printre noi valul schimbării va umbla din uşă-n uşă:
Ne vom lepăda de sine şi smeriţi vom sta-n cenuşă.
Glasurile noastre toate le-om uni în cor de voci
Să fim auziţi de îngeri, de martiri şi de prooroci.
Şi când va răspunde Cerul citind psalmi din Cartea Veche
Celor care cred Cuvântul eu vreau să le fiu ureche.
[Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns.]
[Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum...]
Însă des încurc poteca obosit de cale lungă,
Deseori adorm în iarbă şi las noaptea să m-ajungă.
Aud voci care mă-mbie şi mă cheamă... dar nu vreau!
Îmi întind burdufuri pline de ambrozii... dar nu beau!
Îmi îmbrăţişez destinul: sunt un simplu muritor.
Sunt pierdut. Te rog ascultă când strig, Doamne, "Ajutor!".
[La urma urmei este între tine şi Dumnezeu.]
[N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum...]
